Istoricul Scris de Pastorul Nicolae Rata la Jubileul de 50 de ani

EBEN   EZER

PÂNĂ AICI NE-A AJUTAT DOMNUL – I Samuel 7:12

Scurt istoric al

Bisericii Creştine Baptiste

din Moldova Nouă redat la cinzeci de ani de existenţă

Introducere

Când mi-am propus să scriu istoricul bisericii noastre, felul cum a început lucrarea lui Dumnezeu, în Moldova Nouăpersoanele care s-au învrednicit a aduce mesajul divin, m-am simiţit neputincios şi foarte mărginit în privinţa aceasta.

Dar prin ajutorul Celui Atotputernic, dătătorul de lumină, am început această umilă istorisire în scris a bisericii lui Cristos de aici. Am început a sta de vorbă cu fraţi şi surori care cunoşteau şi care-şi mai aminteau felul cum s-a început această lucrare. Am început să smulg din inimle fraţilor încărunţiţi amintirile scumpe ale lucrării lui Dumnezeu, care atunci când au început a-mi istorisi ochii lor s-au umplut de lacrimi. Întrebările mele le răscoleau trecutul, atât cel plăcut, cât şi clipele de durere, de încercări, de luptă, de lacrimi. Întrebările mele îi făceau să trăiască aceleaşi momente pe care le-au trăit altădată. Au păstrat momente de tăcere parcă s-ar fi pierdut în marea fără margini, ca apoi să-şi revină printr-o întâmplare, fie ea de bucurie sau chiar de întristare.

Ne-a fost foarte greu pentru că unii din aceştia nu mai sunt astăzi cu noi să-i întrebăm cum au lucrat şi ce greutăţi au întâmpinat, cum s-au rugat şi cum s-au luptat. Ei s-au dus la acel pe care l-au servit şi în care s-au încrezut, la Domnul lor, la Cristos Acel care a mântuit sufletele lor şi care i-a chemat acasă. Lucrul lor însă a rămas întocmai cum spune inspiratul poiet: ”căci tu vei trece de-aici lăsând toate, dar ce lui Isus ai făcut va sta.”

Începutul cu adevărat este simplu, dar pe cât este de simplu pe atât de frumos şi minunat. El conţine sămânţa aceia mică, mai mică decât toate seminţele, dar din ea creşte un copac mare în care şi păsările cerului îşi pot avea locul lor.

Sămânţa aceia mică aruncată atunci şi udată cu lacrimile sămănătorilor împreună cu ploaia binecuvântărilor cereşti a prins rădăcină. A crescut un copac mare aşa cum vedeţi şi astăzi. Acum când sărbătorim Eben Ezerul bisericii noastre, cinzeci de ani de har şi binecuvântări cereşti facem constatarea că registrul bisericii noastre a înscris pe paginile lui un număr de circa 655 de membrii, din care majoritatea ieşiţi din sânul bisericii noastre, iar restul veniţi din alte biserici.

E  adevărat că o parte din membrii bisericii noastre s-au mutat în biserica din cer, o parte sunt aici, o altă parte din ei împânzesc mai multe biserici din ţara noastră ca:Reşiţa, Timişoara, Anina, Fizeş, Bocşa, Oraviţa, Lugoj chiar şi în Bucureşti.

Tot ce ve-ţi auzi astăzi imnul bisericii noastre, poeziile recitate, cântecele cântate, toate acestea cuprind sentimentul bisericii noastre, sunt smulse din traiul credincioşilor alături de Domnul lor. În ele se cuprinde drumul parcurs, bucuriile mari şi mici, suferinţele mari şi mici prin care poporul acestei biserici a parcurs cei cinzeci de ani. E drept că biserica noastră nu a avut martiri, dar dragii mei, Domnul Isus a spus: ”cine vrea să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să mă urmeze… Deci fiecare credincios şi-a avut crucea lui. Pentur unii a fost mai uşoară, pentru alţii însă a fost mai grea, chiar foarte grea aşa după cum cel ce i-a chemat le-a aşezat-o pe umeri. Fapt este că fiecare şi-a dus crucea lui, fie că drumul a coborât sau a urcat şi puţini sunt din aceia care s-au despărţit de crucea lor ca şi Dima. Au existat aici în biserică fraţi care s-au rugat mult. Fraţi care au plâns mult. Fraţi care au sacrificat mult. Fraţi care au sfârşit viaţa lor prea timpuriu. Aceşti pereţi, această clădire şi anexele ei pot dovedi lucrul acesta.

Nu ne-am propus să cumprindem toate faptele, întâmplările şi persoanele despre care s-ar merita să vorbim căci nu ne ajunge timpul. Am cuprins însă numai strictul necesar, persoanele care au avut un rol conducător în lucrarea lui Dumnezeu în aşa fel ca ascultătorii noştrii să poată afla despre felul cum a început această lucrare cât şi persoanele pe care le vom aminti. Totodată ne cerem scuză pentru eventualele omiteri care s-au putut strecura fără vrerea noastră. Fiind convinşi că ceea ce oamenii n-au trecut în scrierile lor s-a înregistrat în evidenţa cerului.

Ne-am propus că acest scurt istoric să-l împărţim în patru capitole şi anume :

I.   Pătrunderea credinţei creştine baptiste în oraşul Moldova Nouă

II.  Dezvoltarea credinţei creştine baptiste în Moldova Nouă

III. Greutăţile întâmpinate

IV. Rezultatul

CAPITOLUL I

Pătrunderea  credinţei creştine baptiste în oraşul Moldova Nouă acum cinzeci de ani

Oraşul Moldova Nouă situat la partea extremă a judeţului Caraş Severin aşezat printre cele două văi, una numită Valea Mică şi continuată de Baron care are din centru circa patru km şi alta, Valea Mare, care porneşte tot din centru spre comuna Padina Matei, care are şi ea vreo trei km, iar o altă parte mai scurtă care se îndreaptă spre Moldova Veche. Înconjurat de dealuri pitoreşti cu frumuseţile lor milenare de pe vîrful cărora se poate vedea până departe, delauri şi văi care au desmerdat copilăria atâtor copii care mai târziu au ajuns oameni de seamă.

Nu întotdeauna a fost bine de trăit aici. În vremurile vitrege Moldovenii au trebuit să meargă departe de casele lor, de familiile lor, de orăşelul lor, pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele. Aşa se face că întâlnim Moldoveni în mai multe localităţi din ţară, ba chiar şi în alte ţări ca: Franţa, Germania, Ungaria, etc. Dar oriunde se găseau aceştia gândul lor se îndrepta spre orăşelul lor… pe care îl vedeau încă de departe, la familiile lor, la rudele lor, la locurile pline de farmec şi de veselie, cu toate obiceiurile lor tradiţionale care îi fermecau pe toţi. Vreau să arăt aici căci la anumite sărbători ca: Paşti, Crăciun, făşanc veneau acasă chiar şi din Franţa spre a se bucura cu familiile lor.

Lipsa de hrană şi îmbrăcăminte împreună cu dragostea de muncă i-a adus pe aceştia oriunde se puteau angaja. Aceasta a contribuit şi în transplantarea împărăţiei lui dumnezeu dintr-un loc în altul. Aşa se face căci prin anul 1914-1918 s-au găsit un grup de Moldoveni la minele de cărbuni din Werreşwar(Ungaria), din care trei bărbaţi şi o femeie şi anume: Craioveanu Nicolaie împreună cu soţia lui Liza, Băieşu Ion şi Craioveanu Ilie. Aceşti căutători de aur negru au descoperit aici cel mai preţios mărgăritar. Mântuirea sufletelor lor prin Hristos fiul lui Dumnezeu. Despre care ei ştiuseră prea puţin până atunci. Aflaţi aici la lucru, în timp de război, prin anul 1917 i-a găsit aici Constantin Buriman din Coronini, care aflându-se în război sub ploaia de gloanţe s-a întâlnit cu fratele Dumitru Drăgilă, care i-a vestit cuvântul. Venind în Ungaria, Buriman a găsit grupul de Moldoveni cărora şi el al rândul lui a început să le vorbească din acelaşi cuvânt: Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvintele lui au căzut în pământ bun, au prins rădăcini şi a adus roade s-au şi arătat, căci cele patru suflete au rămas convinse de adevăr şi s-au hotărât al urma pe Hristos. În urma convingerii lor s-au botezat la 7 Iulie 1918 în biserica baptisă germană din Busa Pesta de către pastorul Reinheld Scheffler.

Micul grup a început a stărui în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciune, şi în învăţătura apostolilor aşa cum au cetit. Simţind nevoia de ajutor tot mai mult, după câtva timp auzind despre lucrarea din banat au cerut să li se trimită un lucrător din banat. Cererea lor a fost ascultată şi a fost trimis fratele Vasile Enaşcu din Potoc care a ajuns de sărbătorile Paştelor 1918 în Ungaria pe spesele acestora, la Werreşwar unde a stat trei zile vestindu-le cuvîntul Domnului. Mai târziu au fost vizitaţi şi de alţi fraţi ca cei care au găsit o comoară de nepreţuit, în ţarină cei doi fraţi de corp Craioveanu Nicolaie şi Craioveanu Ilie şi împreună cu fratele lor adoptiv Băieşu Ion au simţit o nespusă bucurie de a veni acasă în orăşelul lor, în casa părintească, acolo unde au crescut ca de pe pragul casei lor să spună şi celor dragi ai lor ce au găsit ei şi împreună cu toţi să vîndă ce au, adică a se dezbrăca de tot ce-i rău spre a putea cumpăra acea ţarină ”mântuirea.” Cei trei fraţi au venit pe rând acasă şiau început lucrul. Aşa se face că întâlnim prima biserică creştină baptistă din Moldova Nouă în casa părintească a celor doi fraţi. Căci aşa cum au venit altădată la anumite sărbători ca să-şi petreacă împreună cu familiile lor, cu mai multă bucurie au venit de data aceasta spre a aduce în Moldova Nouă Pocăinţa despre care ei auziseră însa nu ştiau ce este. De acum aceia umilă căsuţă se transformă într-un focar de rugăciune şi de propovăduire. Aici s-au auzit primele cântări care au pus în uimire vecinii şi rudele, felul cum predicau şi cum se rugau, neânţelegând cum se face aceasta. Nu a trecut decât cinci luni şi roadele lucrării Duhului lui Dumnezeu prin care a folost umili servitori au şi început să se arate. După acest scurt timp douăzeci şi cinci de suflete au rămas cucerite de cuvântul lui Dumnezeu şi s-au hotărât a-l servipe el botezându-se în ziua de 3 August 1919 la Slatina Nera de către pastorul Ignea Ștefan din Lalaşinţ. E necesar să cunoaştem numele celor dintâi care au păşit în apa botezului după cum urmează: Popescu Costa, Popescu Maria, Arcan Costa, Pascu Nicolaie, Pascu Maria, Nistoran Ștefan, Nistoran Alexandru, Ion Ion, Iancu Gheorghe, Popescu Elena, Iancu Amalia, Iancu Ana, Iancu Marta, Nistoran Alexandra, Străinescu Amalia, Disagă Nicolaie, Gruiescu Magdalena, Băiescu Sara, Caraboianu Elena, Nistoran Nasta, Craioveanu Cati, Craioveanu Petru, Craioveanu Amalia, Gruiescu Iovan şi Tudor Ion. Majoritatea din aceştia nu mai sunt astăzi cu noi, ba mai mult precizăm că numai doi se mai găsesc printre noi şi aceştia sunt fratele Arcan Costa şi Disagă Nicolaie. Ținem să arătăm aci în faţa fraţilor că atunci când sa sărbătorit treizeci şi şase de ani se găseau în viaţă opt fraţi din ce douăzeci şi cinci botezaţi, iar astăzi facem trista constatare că numărul lor a scăzut la numai doi. Odată botezate douăzeci şi cinci de persoane lucrarea Domnului a început să progreseze, au început să fie vizitaţi de mai multe persoane. Aşa a început casa părintească să devină neâncăpătoare şi să se simtă nevoia de un alt locaş de închinăciune.

CAPITOLUL II

Dezvoltarea credinţei creştine baptiste în Moldova Nouă

Biserica în casa fratelui Ion Ion

Printre cele douăzeci şi cinci de persoane botezate a fost şi fratele Ion Ion, care inspirat de cuvântul Domnului  şi de dragostea faţă de El, a considerat că atât el cât şi ceea ce are el este al Domnului. Văzându-se nevoia de un local mai mare fratele Ion Ion a pus la dispoziţia fraţilor o cameră pe care o avea în curte. Aici fraţii s-au văzut într-un loc mai larg în care mai era loc şi pentru alţii de a-i chema. Şi lucrul lor a continuat mai departe, cu aceiaşi râvnă şi cu multă dragoste faţă de oameni. Mai ales căci acum erau mai mulţi. Focul era mai mare. Printre persoanele botezate erau unii care puteau ajuta bine lucrarea şi care mai târziu au devenit fie lucrători, fie diaconi în biserica Domnului sau chiar în conducerea bisericii ca: Popescu Costa, Arcan Costa, Ştefan Nistoran, Iancu Gheorghe, şi alţii.

Nu a trecut mult timp şi Dumnezeu şi-a binecuvântat lucrarea Sa, încât acest local a devenit prea mic. Starea lor se potriveşte cu aceiace pe care o găsim în cartea lui Isaia capitolul 4:20-21 – ” fii aceştia de care ai fost lipsit…cine mi-a născut…căci eram fără copii…locul este prea strâmt pentru mine…faceţi-mi loc ca să mă aşez.

Fratele Ion a înţeles şi a oferit o cameră mai mare, mai corespunzătoare din clădirea din faţă. Înmulţirea aceasta rapidă a credincioşilor a produs o îngrijorare pentru alţii. Care se întrebau, cei cu aceasta, se vor mai duce mulţila ei, vor mai schimba localuri? O da ea creşte fără ca să ştie lumea cum. Dumnezeu a turnat aici noian de binecuvântări peste copii lui care s-au înoit zi de zi.

Rugile, cântările, mărturisirea cuvîntului au izvorât şi au fost smulse din inimile lor pe care le-au sămănat în alte inimi cu lacrimi, au înduioşat inimile celor ce-i ascultau şi mulţi din acestia îl îndrăgeau, iar alţii îl urau. Cei care frecventau biserica urmăreau să vadă dacă ei trăiesc ce le spun. Fraţii erau uniţi, se iubeau unii pe alţii, se ajutau unii pe alţii, iar când li se cerea un sacrificiu pentru biserică erau gata cu toţi spre a o sprijini. Din oameni vechi, încuibăriţi de patimi, vicii, păcate prin lucrarea pocăinţei au ajuns oameni noi. Din gura care până ieri ieşeau blesteme, insulte acum auzeau rugăciuni, cântări şi toate acestea erau o minune pentru cei din jur. Din oameni care au băut şi ultimul bănuţ lăsând acasă copii să sufere de foame acum sunt oameni care stau departe de toate acestea, sunt liniştiţi, folositori şi lui Dumnezeu şi societăţii.

În timpul acesta biserica a fost vizitată de mai mulţi fraţi predicatori ca: Vichente Percea din Ciclova Română, care ne-a servit şi cina Domnului, însoţit de Fratele Enaşcu Vasile din Potoc. Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai mult. Dumnezeu alătura la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi. Aşa că în anul 1920 la 3 Mai s-a ţinut un alt botez la Dunăre unde s-au betezat 44 de persoane numai din Moldova Nouă. Fraţi predicatori care au condus această lucrare au fost: Fratele Ion Suveţu, Dumitru Drăgilă, Gheorghe Albu, Vasile Enaşcu şi Vichente Percea din Ciclova. De la această dată fratele Gheorghe Albu din Răcăjdia a fost însărcinat de păstoria bisericii noastre. Biserica s-a hotărât ca pe lângă misiunea obişnuită să contribuie cu o zi de lucru pentru plata misionarilor.

Spiritul acesta de-a ajuta lucrarea Domnului şi în alte locuri a fost adânc înrădăcinată în inimile fraţilor noştri chiar şi până azi.

Fratele Gheorghe Albu şi-a început lucrul, ne-a vizitat, ne-a ajutat la creşterea noastră spirituală, la zidirea neştirbită pe învăţăturile Sfintelor Scripturi.

Mergea în misiune la fiferite lucrări un fraţii mai erau angajaţi, Cozla şi în alte locuri.

Fratele Buriman ne-a fost dat de asemenea un bun ajutor în împrejurările prin care Biserica noastră a trecut. Am mai fost cercetaţi când aveam servigii ocazionale de fraţii din Socolari şi Potoc.

Toate acestea au făcut ca Biserica noastră mai tânără ca altele să fie introdusă pe făgaşul curat al Evangheliei şi să crească.

N-a trecut mult şi s-a simţit nevoia unui pastor local. Poporul s-a înmulţit, se simţea nevoia de mai mult lucru au luat fiinţă mai multe biserici în jur, ca Pojejena, Coroninii şi altele.

Poporul bisericii noastre împreună cu fraţii lucrători au crezut de bine să fie chemat în lucrare ca predicator pentru biserica noastră, fratele ILIE CRAIOVEANU. Aceasta a fost o zi binecuvântată de Dumnezeu. În anul 1920 a fost chemat ca lucrător, iar în 5 Februarie 1921 a fost ordinat. Deci la 2 ani după venirea la credinţă.

Ales în slujba aceasta, fratele Ilie Craioveanu, om cucernic, temător de Dumnezeu, din gura căruia nu se puteau auzi decât vorbe foarte bine cumpănite. Lucrător neobosit, talentat, bun sfătuitor, răbdător, plin de dragoste şi-a dat seama că dacă a început această lucrare are chemarea de a o duce mai departe câte zile Dumnezeu i-a hărăzit să trăiască pe acest pământ. Nu după mult timp a găsit un ajutor preţios în persoana  fratelui Costa Popescu, care mai târziu a fost ordinat ca lucrător pentru câteva biserici din jur, dar care ajuta foarte mult şi biserica noastră.

Merită aici să facem o comparaţie între cei doi fraţi cu temperamente opuse, dar care se complectau foarte bine unul pe altul. Dumnezeu a vrut să se folosească de aceşti doi bărbaţi în lucrarea Sa.

Biserica din Moldova Nouă devenise misionară, având un predicator în loc şi unul pentru bisericile din jur. Iar mai târziu şi cel de-al treilea predicator, adică fratele Nicolae Craioveanu   s-a avântat şi el pe deplin în lucrarea Domnului, fiind ordinat ca păstor la biserica din Anina.

Cei doi predicatori ai bisericii noastre prin felul lor de-a fi şi de a lucra formau un tot. Unul era plin de răbdare, chiar şi atunci când avea dreptate, în timp ce cel de-al doilea era un luptător neânfricat, care nu admitea ca răul să progreseze şi în multe probleme forma scutul fratelui său de slujbă. Diferenţa de vârstă dintre ei era doar de un an şi tot la un an unul după altul au fost chemaţi acasă. Unul de la amvon in timp ce predica a simţit chemarea de-a lăsa totul şi de a merge acasă. Cel de-al doilea de la un botez s-a îmbolnăvit, boală care nu după mult timp i-a pricinuit moartea. La acest botez printre ceilalţi candidaţi a fost şi cel care vă citeşte.

 

BISERICA ÎN CLĂDIRE PROPRIE

            Strigătul după ajutor a oamenilor nemântuiţi au chemat biserica Domnului tot mai jos, spre centrul oraşului ca să poată lua parte  şi acei ce încă nu ştiau de calea aceasta din toate părţile oraşului.

Aşa se face că din casa părintească biserica s-a mutat în casa fratelui Ion Ion, iar de-acolo în locul unde se află şi în prezent loc potrivit pentru oricine.

Numărul mare al credincioşilor, pretenţiile viitorului au dus ca să se cumpere o casă care să devină proprietatea bisericii. Poporul se găsea în stare să facă lucrul acesta. Biserica spirituală era bine zidită acum urma cea materială.

Aducându-se vestea că notarul Iosif Mayer vinde casa nr. 310 fraţii în unanimitate s-au hotărât şi au cumpărat această casă care este cea mai potrivită pentru aşa ceva.

La suma de 65000 lei cât a costat casa, au contribuit toţi fraţii, unii chiar şi peste puterile lor. A fost considerată de toţi fraţii ”ca un dar din partea lui Dumnezeu.”

Imediat după cumpărare, adică la 12 Iulie 1922 fraţii au contopit la un loc mai multe camere, rupându-se despărţiturile şi s-a făcut o sală destul de bună pentru cauza lucrării lui Dumnezeu. Aceasta a durat doar până la 8 Octombrie 1929 când s-a hotărât spargerea vechii case şi construirea unei biserici în forma în care o vedem astăzi.

După o muncă destul de constisitoare şi obositoare timp de 9 luni, la 8 Iunie 1930 s-a ţinut inaugurarea prezentei biserici când fraţii au plâns de bucurie văzând opera frumoasă a jertfelor lor.

De-atunci şi până astăzi bucuria fraţilor a fost şi este aceiaşi. Binecuvântările cerului n-au contenit deloc. Fiecare an aducea noi roade, noi credincioşi şi astăzi putem spune cu multă satisfacţie că biserica noastră se numără printre bisericile mari din ţară.

În arhiva bisericii noastre se găseşte cartea de aur care oglindeşte dragostea fiecărui frate, jerfele lor, darul lor de bunăvoie pentru acest edificiu cu caracter sfânt.

Secretul acestei dărnicii îl găsim în cartea Domnului: 2 Corinteni 8:5 – ”s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului”.

În timpul celor cinzeci de ani de existenţă a bisericii noastre a fost păstorită de câţiva păstori, primul care e şi pionierul bisericii noastre, a păstorit biserica începând din anul 1921 până în anul 1947 când a fost chemat acasă la Tatăl ceresc. În total 26 de ani. Alături de el fratele Costa Popescu a fost predicator pentru biserica noastră şi cele din jur până în anul 1946 când deasemenea la numai un an după tovarăşul său de slujbă a fost chemat şi el acasă. După aceşti doi a urmat ca păstor al bisericii noastre fratele Mircu Cocariu care a păstorit biserica timp de trei ani, între anii 1948 şi 1951 dată după care a fost mutat la Sibiu. După el a fost chemat ca predicator al bisericii noastre fratele Nicolae Munteanu din Cărbunari care şi el a păstorit biserica începând din anul 1951 până în anul 1956 când s-a mutat din nou la Cărbunari şi nu după mult timp a încetat din viaţă. După el a urmat ca păstor al bisericii noastre fratele Raţă Nicolae începând din anul 1957 şi până în prezent. Ca diaconi în biserica noastră pe lângă predicator au fost următorii: Moise Nistoran, Iacobici Toma, Nistoran Ştefan, Costa Arcan şi alţii.

CAPITOLUL III

GREUTĂŢILE ÎNTÂMPINATE

            Peste noii credincioşi care nu aveau altă vină decât că se rugau lui Dumnezeu după biblie, dezbrăcaţi de formele religioase, s-au abătut an după an  şi veac după veac valuri de prigoane. Bieţii credincioşi, curaţi la suflet şi blânzi la suflet ca nişte miei erau batjocoriţi, arătaţi cu degetul ironic, persecutaţi, alungaţi din familie şi ce altele nu s-au abătut asupra lor, numai pentru faptul că vor să trăiască o viaţă sfântă după voia lui Dumnezeu.

Nu ne miră faptul că au fost prigoniţi de familie căci avem explicaţia biblică bine întemeiată: ”din neştiinţă” au făcut aşa, dar sunteţi miraţi de gestul neomenesc al multor feţe bisericeşti care îmbrăcaţi în uniforme de slujitori ai lui Dumnezeu cu Biblia în mână au adus la adresa sincerilor şi paşnicilor credincioşi fel şi fel de neadevăruri cu scopul ca să fie exterminaţi. Altarul de unde se propovăduia Evanghelia devenise un loc de unde se făceau blesteme contra credincioşilor baptişti. Gura care preamărea pe Dumnezeu tot ea blestema şi pe oameni. Sfântul Iacob se întreabă: oare din aceeaşi vînă a izvorului ţâşneşte şi apă dulce şi apă amară? El pune întrebarea şi apoi lasă să răspundem noi şi ce răspuns putem da decât, nu, de o mie de ori. Nu, dintr-un izvor bun nu iese apă bună.

Cum pe timpul când au apărut primii credincioşi baptişti partea această de către dunăre se găsea sub dominaţie sârbă. Preotul Petru Bufanu stăpânit de un debit mare de ură a inventat o minciună pe care nici el nu o credea că: credincioşii ţin adunări secrete, că sunt contra statului şi altele de felul acesta şi cum cei ce care domneau pe-atunci duşi în eroare, fără să mai cerceteze dacă cele semnalate erau adevărate au tulburat şi conturbat serviciile religioase care se ţineau în casa fratelui Ion Ion, ba chiar au arestat pe fratele Ilie Craioveanu şi pe fratele Ion Ion, ducându-i a primărie unde prin ameninţări le-a impus să nu se mai adune, iar pe fratele Ion Ion l-a avertizat că dacă mai dă voie ca la el în casă să se ţină servicii religioase îl puşcă. Şi cum jandarmii de pe-atunci din nişte slujitori ai statului deveniseră nişte slujitori ai feţelor bisericeşti urmăreau cu nestăvilit nesaţ descoperirea modestului şi paşnicului grup de credincioşi. Într-o Duminică tocmai pe când se întorceau de la rugăciune au fost întâmpinaţi de jandarmii sârbi, unii au fugit ca să scape de furia lor sălbatică, dar doi fraţi mai curajoşi au stat să-i lămurească că ei nu au făcut altceva decât s-au rugat lui Dumnezeu. Dar ce e mai greu decât să lămureşti pe cineva care nu se lasă lămurit. Fără ca să-i asculte i-a lovit cu pumnii şi cu patul de armă, dar fraţii s-au mângâiat ştiind că fiecare lovitură e o binecuvântare cerească.

Tot slujitorii altarelor au fost aceia care au spus autorităţilor sârbeşti de pe atunci că credincioşii baptişti sunt bolşevici veniţi din Rusia, propagatori ai comunismului, fapt care a făcut pe soldaţii sârbi să-şi intensifice prigoana asupra baptiştilor.

Slujitorii altarelor au depus toate eforturile şi au întrebuinţat toate metodele pentru a le face viaţa mai grea şi amară sincerilor şi blânzilor copii ai lui Dumnezeu.

Datorită faptului că lucrarea începută prin fraţi se dezvolta uimitor şi prindea rădăcini adânci în viaţa poporului, preotul Valeriu Davici a făcut o reclamţie la ministerul de război cu fel şi fel de motive absurde, care a avut ca urmare o anchetă şi anchetatorii fiind sub influenţa slujitorului de altar au arestat pe trei fraţi: fratele Gheorghe Iancu, Ion Ion şi fratele Ştefan Nistoran ducându-i la Moldova Veche.

Pe fratele Ion Ion l-a ameninţat prin înjurături că îi va pune bombă la casă. Nu ştim care era scopul anchetatorilor cu cei trei credincioşi arestaţi, ori să-i înece în valurile Dunării sau să-i ducă undeva unde să li se piardă de urmă. Dar Dumnezeu a intervenit la timp prin intervenţia fratelui Moise Nistoran la unul din conducătorii de atunci care s-a revoltat contra acelora care au arestat fără nici un motiv pe credincioşii arătaşi mai sus. Rezultatul a fost că i-a pus imediat în libertate.

Copiii credincioşilor baptişi au fost prigoniţi în şcoli, bătuţi ţinuţi ore întregi în genunchi, obiect de râs şi batjocură pentru ceilalţi, forţaţi să-şi facă semnul crucii şi altele. Mulţi dintre ei au fost lăsaţi repetenţi numai pentru faptul că sunt copii de baptişti cu toate că învăţau foarte bine. Ce să mai spun despre fraţii funcţionari care aveau de îndurat un nesfârşit calvar pentru simplul fapt că vor să-L servească pe Dumnezeu.

În nenumărate rânduri biserica a fost închisă şi sigilată. A fost transformată în cinematograf. Fraţii au fost amendaţi cu bani şi zile de închisoare.

Am putea continua până diseară cu asemenea mărturii, dar cred că sunt suficiente ca să ne dăm seama de greul îndurat de baptişti, dar cu  toate acestea cu ei se potriveşte proverbul: ”apa trece, iar pietrele rămân.”

Toate acestea au încetat începând cu data de 23 August 1944 când uşile temniţelor au fost larg dechiese, credincioşii puşi în libertate, bisericilor li s-au rupt sigiliile şi copii lui Dumnezeu au fost liberi de a se ruga lui Dumnezeu după convingerea lor ca şi până azi.

Scopul suprem al prigonitorilor era spulberarea credinţei baptiste din oraşul nostru. Dar unde sunt ei astăzi? De ce nu pot să vadă ei, cu ochii lor că astăzi credincioşii baptişti din Moldova Nouă sărbătoresc jubileul a cinzeci de ani de la apariţia şi înrădăcinarea credinţei în oraşul nostru. Astăzi strigăm din toate inima împreună cu omul din Vechiul Testament: Eben-Ezer – până aici ne-a ajutat Dumnezeu.

CAPITOLUL IV

REZULTATUL

            Acum când mai bine ca oricând putem să privim în urmă la cei cinzeci de ani trecuţi, la lucrarea lui Dumnezeu în oraşul nostru ne dăm seama de cuvintele spuse  odinioară de  înţeleptul Gamaliel: ”dacă lucrarea aceasta este de la oameni ea se va distruge… dară dacă este de la Dumnezeu nu o veţi putea distruge…şi să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.”

Acest Gamaliel, învăţător de legi nu recomandă nimănui să lupte împotriva lui Dumnezeu. Cei cinzeci de ani dovedesc omniprezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. În ciuda tuturor valurilor, a furtunilor, a persecuţilor, a batjocurilor poporul Lui a rezistat, a supravieţuit. Astăzi se bucură, cântă şi aduc prinosul lor de mulţumire Celui Atotputernic Dumnezeu, cel care a condus pasul lor până aici.

Că lucrarea asta este de la Dumnezeu o dovedesc cei cincizeci de ani trecuţi, o dovedeşte clădirea aceasta, o dovedesc membrii ei, sacrificiul pe care îl fac zi de zi, o dovedeşte rezistenţa lor în marile necazuri.

Astăzi beserica noastră poate face bilanţul lucrărilor în cei 50 de ani, a jertfelor depuse şi a ajutorului divin care nu a lipsit niciodată. Ne pare rău pentru acei fraţi şi surori care nu mai sunt astăzi cu noi ca să-şi privească cu ochii lor dorinţa împlinită. Credem însă că astăzi ei privesc alături de miile de îngeri spre ziua noastră de sărbătoare, spre biserica Domnului de aici şi împreună cu noi vor intona imnuri de slavă lui Dumnezeu pentru dragostea-i pe care şi-a revărsat-o peste poporul său.

De multe ori în lucruri ne-am găsit ca şi israeliţii atunci când au vrut să zidească templul, întorşi din captivitate, batjocoritorii lor râdeau: ”la ce lucrează aceşti neputincioşi? Oare vor fi lăsaţi să lucreze? Oare vor jertfii? Oare vor isprăvii? Oare vor da ei viaţă unor pietre înmormântate sub morminte de praf şi arsă de foc? Să zidească ei numai , dacă se va sui o vulpe le va dărâma zidul lor de piatră” – Neemia 4:2,3. Lucrările s-au făcut. Dumnezeu a fost cu poporul Său şi multe vulpi s-au suit însă lucrarea a rămas tare, zidită pe stâncă şi porţile locuinţei morţilor nu o vor dărâma.

De aceea iubiţi fraţi şi surori şi voi copii membrii ai bisericii din Moldova Nouă, haideţi astăzi împreună cu mine să zidim un altar de aducere aminte pe care să scriem Eben-Ezer – ”până aici ne-a ajutat Domnul” şi pe mai departe să ne închinăm viaţa noastră, acelui care a condus lucrarea Lui din biruinţă în biruinţă.

Fie ca aceste rânduri să rămână o mărtrie vie  despre poporul bisericii noastre din oraşul nostru şi viitorii să înţeleagă mai bine alăturat de Cuvântul lui Dumnezeu lucrarea Sa de aici. Noi cei de azi ne vom duce la locul cel de veci, pentru a ne primi răsplata din mâna dreptului Judecător, iar ceea ce am făcut va rămânea pentru exemplul altora care vor veni.

Dumnezeu să binecuvinteze şi pe mai departe lucrarea Sa ca atunci când se va sărbători cintinarul (adică 100 de ani) aportul să fie 100%.

Compusă de Nicolae Raţă – pastorul Bisericii Baptiste din Moldova Nouă începând din anul 1957 şi cetită la sărbătoarea jubiliară de  50 de ani.

Moldova Nouă la 9 VIII 1968